Nu poți forța iubirea de glie să trăiască, Cum nici soarele nu-l poți opri să strălucească! Și nu poți cere înțelepciune și moralitate, Cuiva cu suflet sterp și mâinile pătate! Nu poți străbate un drum mai greu, cu spini, Cu serpentine pline de noroaie ori de mărăcini! Și niciun drum cu-n om desculț nu poți străbate, Este încovoiat de griji și cară greutăți în spate, E stăpânit de frica și de umbra lui, pentru păcate!
* Societatea ar trebui să fie construită pe fundamentul unor narațiuni comune: iubirea de patrie, spiritul civic... și exigența morală. Doar că societatea românească are fundamentul șubred. Dacă la nivelul cetățeanului „povara păcatelor” și frica sunt rezultatul supraviețuirii, la polul opus, în rândul oamenilor politici de tip oportunist, apăruți din bolgiile comuniste, găsim o altă patologie: golirea voluntară a conștiinței. Și nu vorbim despre un om îngenuncheat de griji, ci despre un pol de putere care, mânat de un interes pur egotic și de apartenența partizană, a transformat manipularea într-o formă de artă sinistră. La noi, omul politic este interesat doar de succes și de loialitatea de partid și a devenit, în timp, complet insensibil la suferința colectivă. Și dovedește că, nu doar că nu poate simți iubirea de patrie, dar o folosește ca pe o mantie pentru a-și ascunde acțiunile. Manipularea sa nu are limite deoarece, pentru acest tip de individ, valorile sunt doar instrumente de schimb. Dragostea de țară este recitată la tribună doar pentru a „da foc țării” – adică pentru a dezbina societatea – în momentele în care acest haos îi servește agenda personală de consolidare a puterii. Cea mai distructivă trăsătură a acestor personaje este capacitatea lor de a trece peste orice barieră. Sunt capabili să „calce pe cadavre” (atât în sens figurat, sacrificând cariere și destine, cât și în sens moral, distrugând mecanismele statului) indicând o dezintegrare a busolei interioare. Pentru astfel de oameni, nicio legătură umană (sânge, istorie personală, onoare) nu este sacră. Această renegare este, în fapt, o încercare de a se „auto-crea” dincolo de orice constrângere etică, într-un vid în care singurul criteriu de validare este succesul imediat. Rezultatul acestui comportament politic nu este doar prăbușirea, ci o infecție a încrederii publice. Cetățeni au observat în timp că liderii lor își sacrifică poporul pentru a-și perpetua privilegiile și au căpătat un sentiment profund de greață civică. Această „greață” s-a tradus prin demotivare, prin plecări masive din țară și destrămarea încrederii. Și atunci să nu ne mirăm că cetățeanul simplu se întreabă de ce ar mai trebui să fie moral dacă conducătorii țării sale ignoră orice formă și normă de moralitate. Prin manipulare continuă, acest tip de politicieni a reușit să schimbe scala valorilor; ceea ce era considerat reprobabil a devenit, în discursul public, „pragmatism”. Acești oameni politici, care privesc țara doar ca pe o resursă de exploatat și populația doar ca pe niște pioni de sacrificiu, reprezintă forma finală de alienare. Dacă nefericirea cetățeanului vine din faptul că nu poate „urca un drum", politicianul de tip machiavelic nu urcă niciun drum – el distruge drumul însuși pentru a fi sigur că nimeni nu îl poate urma, sau pentru a crea ruine pe care el să se înalțe. Acest tip de politician, nu este oglinda forței brute, ci una a falsității absolute, unde renegarea binelui comun și a legăturilor fundamentale este prețul plătit pentru a-și menține iluzia propriei importanțe.
Dragilor, pentru că m-a lovit inspirația care m-a ocolit de ceva timp, am scris o altfel de cronică de vacanță, o satiră. Pornind de la fapte reale, dar ficțiune. Orice asemănare cu realitatea ori persoane reale este pur și simplu întâmplătoare! 😁
Cum „toate drumurile duc la Roma” am ajuns și noi, ușurați că mai multe nopți vom fi cazați la același hotel și nu vom mai căra trolere, genți și sacoșe. Unii vor căra doar o sacoșă cu mâncare de acasă. Se știe că românul mănâncă discret din pungă, dar cu aer de turist rafinat: „Noi? Paste? Nu, mulțumesc! Am adus niște conserve și parizer artizanal de acasă.” Își pune ochelarii de soare, vorbește apăsat și, pentru câteva ore, se crede cetățean al lumii. Doar că, oricât ai ocoli Colosseumul, adevărul e încăpățânat: toate drumurile duc la Roma, dar sacoșa cu mâncare te denunță și te duce acasă.
Grupul nostru de turiști români se adăpostise sub singurul petic de umbră de lângă Colosseum. Ghida noastră locală, o româncă stabilită în Italia, ne-a adunat în cerc și a început să vorbească într-o limbă română impecabilă, dulce, cu un ușor accent moldovenesc: „Bună ziua, mă numesc Elena și astăzi vă voi povesti despre măreția Imperiului Roman…”. Nu a apucat să termine fraza. Din spate, propulsată de un val de parfum scump și exces de zel, a țâșnit doamna Mioara. Îmbrăcată în haine de in, cu o pălărie de soare uriașă și ochelari de muscă, Mioara a simțit că acesta este momentul ei de glorie. Trebuia să demonstreze întregului grup că ea nu este un turist de rând. Ea era cosmopolită. — Prego, signora ghida! a întrerupt-o Mioara, ridicând solemn o mână plină de inele. Volevo solo dire che questo… questo monumento è veramente… grande bellisimo! Molto istoria, capisci? Elena a clipit des. S-a uitat la Mioara, apoi la noi. — Da, doamnă, exact asta urmam să vă spun în română… — Ah, si, si! Română, sicuro! a continuat Mioara, complet imperturbabilă, dând din cap ca și cum ar fi tradus simultan pentru niște analfabeți. Măi, pentru noi, ăștia care masticăm un pic de italiana, e mai… come si dice… autentico să parlăm direct așa, așadar, andiamo avanti con la spiegazione, per favore! De aici, turul a devenit un meci de tenis absurd. Elena încerca să ne explice arhitectura Forumului Roman în limba noastră maternă, iar Mioara o întrerupea la fiecare trei secunde ca să aprobe în „italiană”. — Aici aveam templele principale… spunea Elena. — Esatto! I templi! Molto religioși ăștia, i romani ancienti! intervenea Mioara, privind grupul cu superioritate. — …iar gladiatorii intrau prin această poartă… — Mamma mia, i gladiatori! Con i leoni, spaventozo! Grande casino în arenă! Apogeul comediei s-a petrecut la Fontana di Trevi. Aglomerație de nedescris, zgomot de apă, turiști care se călcau în picioare. Elena încerca să ne strângă la un loc: „Vă rog să fiți atenți la buzunare și să aruncați o monedă peste umăr dacă vreți să reveniți la Roma”. Mioara a considerat că avertismentul ghidei nu are destul dramatism latin. S-a urcat pe o bordură, a strigat către grup și a început să gesticuleze sălbatic, cu ambele mâini, imitând perfect stereotipurile din filme: — Attenzione, ragazzi! a urlat ea peste zgomotul fântânii. Uchio la portofele! Atenție la i borseggiatori! Molto periculozo aici, te lasă fără bani de gelato! Capito? Non scherziamo! Un italian adevărat, care trecea pe lângă noi, s-a oprit, s-a uitat lung la ea, și-a făcut cruce și a plecat mai repede. Elena, care își pierduse deja orice urmă de răbdare, s-a apropiat de Mioara și i-a spus pe un ton extrem de calm, la câțiva centimetri de față: — Doamna Mioara, draga mea. Eu sunt din Iași. Sunt plecată de zece ani, dar încă înțeleg româna. Și grupul înțelege româna. Matale vorbești o italiană care nu există pe niciun continent. Te rog frumos, basta. Mioara s-a roșit instantaneu, de o culoare mai aprinsă decât sosul de roșii de pe pastele arrabbiata. S-a coborât de pe bordură, și-a aranjat pălăria și a mormăit, de data asta într-o română perfectă și arzoiască: — Na, că nu mai poate omul să fie politicos cu localnicii în țara lor… Toată vacanța, Mioara, a încercat să își etaleze erudiția și „superioritatea”.
Io am rămas cu o concluzie clară: poți să pleci din România, poți colinda toate continentele, poți avea toți banii lumii… să vii la Roma… dar dacă ești român și te întâlnești cu alt român, nicio „italiană” din lume nu te mai poate salva de prostie și singurătate. Dar, au și Italienii „zepelinii” lor: O signora respectabilă, cu permanentul proaspăt făcut, își activează instinctul de sirenă de alarmă în mijlocul străzii când aude dulcele grai românesc, își anunță compatrioții cu o privire panicată, de parcă tocmai a debarcat Attila Hunul în căutare de poșete Michael Kors. „Attenti, arrivano i rumeni!”, strigă dramatic, strident, dând din mâini ca lovită de streche. Dar adevăratul spectacol începe când treci pragul unui magazin. Intrarea într-un supermarket italian, ca român, este echivalentul unei misiuni tactice în spatele liniilor inamice. Nici nu apuci să atingi un cărucior, că dispozitivul de securitate se activează instantaneu. Gardieni cu fețe de agenți secreți ratați încep să te flancheze printre rafturi. Tu cauți o pungă de paste, ei te fixează de parcă ai studia planul de evadare. Te muți la raionul de brânzeturi? Hop și ei, pășind strategic printre cutiile de parmezan, transpirând de efortul de a părea subtili. Ești escortat cu o vigilență pe care nici președintele Americii nu o primește. Devine de-a dreptul măgulitor: să ai propriul tău serviciu de protecție și pază, complet gratuit, doar pentru că ai îndrăznit să cumperi niște sos de roșii! Partea cea mai savuroasă este ironia orbitoare a situației. În timp ce armata de paznici își consumă caloriile escortându-te pe tine de la raionul de mezeluri, la cel de dulciuri, adevărații hoți își fac plictisiți cumpărăturile gratis exact pe lângă ei. Dar hei, stereotipurile trebuie hrănite, chiar dacă prețul este un ridicol absolut.
Data viitoare, dacă mai ajung vreodată într-un supermarket italian, în loc să mă simt inconfortabil, umplându-le în gând frigiderul de carne (atât lor cât și compatrioților noștri din cauza cărora suntem percepuți ca hoți) mă gândesc să la ofer un autograf la casă – la cât s-au chinuit să ne urmărească, bieții chiar merită un suvenir.
Na, cam atât. Cei care mă cunosc știu că sunt foarte tolerantă, însă, am zero toleranță la grandomanie, prostie și derapaje educationale.
Uneori mă întreb ce copac aș fi, dacă ar fi fost să fiu copac. Dacă ar fi fost să fiu un copac, aș fi stejarul din livada casei părintești, răsărit dintr-o ghindă purtată de vânt căzută lângă gardul dinspre apus , în pământul reavăn, între un păr și un prun. Ori poate că a răsărit dintr-o rădăcină încăpățânată, din vechea pădure de stejari defrișată cine știe când, care a încolțit și-nmugurit. Nu știu de ce cred asta. Dar sigur aș fi fost acel stejar. Pentru că în livada casei părintești au fost doar pomi fructiferi, pe alese, plantați cu grijă. Pe unii tata i-a altoit cu un soi nobil, fructele lor ajungând în coșuri pe masă, sau în cămară, transformate în dulceață și compot. Ori uscate în plase de nuiele, uneori înșirate pe ață… un deliciu pentru zilele de iarnă. Doar stejarul a crescut, solitar, în voia sa, semeț, cu frunze crestate și ghinde. Ghindele fiind destinate mistreților și rareori unor veverițe rătăcite. Vecinii spuneau că ar trebui tăiat și scos din rădăcină, pentru că doar umbrește și atrage mistreții. Nu-i înțelegeau rostul într-o livadă și nici nu înțelegeau cum a ajuns să crească acolo. Un copac cu lemn tare, semeț și drept, cu o coroană verde, bogată, sub albastrul cerului. Dacă ar fi fost să fiu copac, aș fi stejarul din livada casei părintești. Un stejar răsărit dintr-o rădăcină încăpățânată…
Voi, dragii mei părinți, aruncați-mi o ancoră, pe o rază de soare, de acolo, de unde unde sunteți, din adâncuri ori din înalt… Fiindcă la voi mă întorc și mă gândesc, când sufletul mi-e tulburat. Trimiteți-mi o ancoră, ca să pot rămâne în ape limpezi, liniștite, precum cum voi m-ați învățat, în puținul timp pe care universul ni l-a dat.
Nu vreau să uit… Vreau, în noblețea sufletească și în frumusețea umană, să continui să cred. Trimiteți-mi o ancoră, să rămân așa cum voi m-ați zămislit… cu genele moștenite de la străbuni, așa cum m-am trezit ca om. Să mai pot să sper, să pot face față neprevăzutului, furtunilor și valurilor reci, în lumea asta nebună… din ce în ce mai plină de zevzeci.
Trimite-mi, mamă, o ancoră, pe un strop de ploaie, ca o lacrimă caldă… să nu uit să iubesc viața și oamenii, mai cu seamă atunci când apele inimii-mi sunt tulburate, de nămol și de pietre din unii revărsate.
Ajută-mă, tată, trimite-mi o ancoră pe o rază de lună, să nu uit buna-cuviință, să înțeleg și să iert… când sângele prin vene-mi aleargă nebun și începe a-mi fierbe.
O găină, dintr-o curte de la țară, S-a urcat, sus-sus, pe o scară… cu fusceii șubreziți. Stați așa… nu vă grăbiți, nu dați în mine cu ouă. Vă lămuresc una-două! Găinușa pintenată, cu penajul colorat, după ce s-a cocoțat… de coteț ea a uitat. De acolo, de pe scară, umple ograda de ocară, privindu-și suratele cu superiotate: Vai de voi, găini inapte! Voi faceți un ou… eu șapte! Oul vostru nu e bun, n-are căutare acum! Ale mele-s lăudate! După unii-s căutate și la noi, și-n șapte sate.
Sunt incapabilă. Incapabilă de ură și de răzbunare. Cunosc doar mila, grija pentru cei dragi și iertarea. Fără a fi o sfântă, ori, fără de greșeli. Undeva greșesc. Greșesc cum greșită mi-a fost cărarea vieții, alegerile, și prea multele iertări. Dar, nu mai am putere. Nu mai am speranță, așa cum nu am și n-am avut așteptări de recunoștință de la nimeni, pentru absolut nimic. Și asta pentru că mi s-a părut cel mai firesc lucru să-mi sacrific visele și dorințele pentru alții. Să le fie lor bine. Doar că, abia acum realizez, ce simțeam eu, pentru ei, nu avea importantă. Nici un cuvânt bun și nicio mulțumire, rostitite măcar din complezență. Doar reproșuri și amintiri răsucite și vorbele mele răstălmăcite. Târzie trezire. Am încasat loviturile sorții cu demnitate. De câte ori viața, cu ajutorul celor apropiați, a dat cu mine de pământ, mi-am căutat doar mie vina. Apoi m-am scuturat de praf, mi-am peticit sufletul, ascunzând rănile și m-am ridicat. Am iertat. Luând-o de la început. Am urcat pe muntele vieții cu o piatră de moară legată de picioare. Nu m-am plâns, în ciuda greutății și-a durerii, am umblat zâmbind. A fost alegerea mea copilărească să accept să-mi fie legată pe viață. Nu am știut că într-o bună zi îmi va slei puterile și mă va strivi. Nu mai am putere. Nu mai am speranță. Nici lacrimi… doar durerea și sentimentul că am trăit viața altcuiva. Din viața mea rătăcită și pierdută demult, mi-a rămas doar plăcerea cititului și scrisul.
Este trist, cât nu încape, când trimiți copilul însetat
la fântâna pe care-o crezi cu apă limpede, curată
și n-ai habar că bea-va picătură cu picătură,
an după an în porții mici, otravă diluată,
impurități și mâl din căni murdare.
Când tu stinsu-i-ai setea, din căușul palmei,
cu apă de izvor, ca lacrima, curată...
Dar într-o bună zi, constați că apa limpede e refuzată,
pentru că nu are gustul otrăvii diluate.
Când școala face dresaj, nu educație,
copilul dresat, adultul de mâine,
nu va reuși să pătrundă ale vieții sensuri
și nici nu va ști să descifreze vreo taină,
liber-arbitru neștiind ce înseamnă.
Determinismul fiindu-i măsură și lege
și nu-i de mirare că nu va mai ști alege.
Va balansa între bine și rău,
cazând până la urmă într-al răului hău.
În oglindă vedea-va chipul hidos, frumos ș-armonios.
Va crește tarat... în frici și-n interese ancorat,
având adânc întipărit în minte „biciul” și „bombonica”,
deoarece și acasă și la școală, de mic,
i-a fost inoculată frica.
De vină nu-s copiii, nici tinerii veșnic blamați!
De vină-s dresorii ce-au îmbrăcat aceeași haină cu trișorii,
vânând doar lauri pentru ei,
puțin le pasă, chiar de fel, de copii și de învățăcei.
Dresorii știu doar să impună și să pretindă...
condiționând ori amenințând în loc ca orizonturi noi
copilului, cu răbdare și înțelepciune, să-i deschidă.
Taxează cu duritate pe oricine le iese din cuvânt,
Crezându-se mici dumnezei pe pământ.
Vă propun să reflectați de-ați fost dresați sau educați!
Și voi, la rândul vostru, pe copiii și pe nepoții voștri cum îi învățați,
ce fel de opțiuni comportamentale le insuflați!?
Cu dresorii la catedră sunt șanse adevărate de educație,
moralitate și caractere nepătate!?
Răspunsul, dac-ați ales să vă-ntrebați,
nu mie, ci vouă cu sinceritate să vi-l dați!
Mă gândesc c-atâta vreme cât prin sită nu se cerne,
Măr putred în coș lăsat, plugu-n brazdă nebăgat, lăstăriș necurățat,
lenea mare împărat,
ne vom plânge ne-ncetat... că nimic nu s-a schimbat.
09.04.2022
Habar nu am de ce astăzi mi-au venit în minte două dintre cărțile lui Nikos Kazantzakis, „Ultima ispită a lui Hristos” și „Hristos răstignit a doua oară”, mai ales că a trecut mai bine de o treime de veac de când le-am citit. Mi-au rămas întipărite în memorie poate și pentru că după ce le-am citit, cumva, ceva în mine s-a zdruncinat și am început să privesc viața un pic diferit, să fiu un pic mai atentă la lumea din jurul meu și mai responsabilă în ce privește faptele mele.Îmi propun să urc în podul casei unde am depozitat, din lipsă de spațiu, mare parte a cărților, să le caut și să le recitesc cu mintea și puterea de înțelegere de acum. Dacă bine rețin în „Ultima ispită a lui Hristos” Kazantzakis a umanizat personajele biblice, descriind dintr-o perspectivă cu totul diferită față de Biblie suferințele Mântuitorului.În romanul „Hristos răstignit a doua oară”, Kazantzakis scrie o poveste despre fariseism, minciună și ură.
Celor care nu le-ați citit și vreți să o faceți le recomand, dar vă previn că nu este o lectură ușoară.
Lia Muresan 